Sunt curios daca mai da cineva pe blogul asta. Ma bate gandul (nu stresul) sa ma apuc iar de scris. Eram curios cine mai bantuie pe aici. Lasati un comment!

Da, am ajuns să îmi încep articolele sau frazele cu expresia asta, care până nu demult mirosea a moş. În acelaşi timp, auzirea cuvintelor cu pricina mă duceau instant într-o stare de standby, pentru că urma un basm plictisitor. Basmul se voia a fi o mustrare, pe care repede o anulam cu un “sunt alte timpuri”. Luam totuşi ce era bun din poveştile astea conştient fiind că anumite valori sunt atemporale.

Valori care încep să lipsească în timpurile noastre. Timpuri ale vitezei: viteza mişcării şi a informaţiei. Şi implantarea anumitor valori necesită timp. Şi televizorul poate spune basme copiilor tăi însă nu-i va îmbrăţişa apoi, îi va conduce la somn însă nu le va săruta fruntea înainte de culcare.

Zilele trecute, mă întorceam de la muncă. Eram în tren. În faţa mea un copil cu mama lui. Mama ţinea de un cărucior, al cărui scop nu-mi era prea clar – copilul zburda în jurul ei în stil olimpic. Era un copil foarte energic, punea întrebări despre orice vedea. Se tăvălea în orice poziţie sub pasivitatea mamei.

Am un card de acces pentru anumite părţi din clădirea unde muncesc. Cardul îl ţin într-un holder care se poate agața la gât. Nu îmi prea place să îl port așa, mai ales după muncă, şi îl ţineam în buzunar de data asta. Şnurul atârna afară. Copilul, curios tare, mă tot întreba “ce e aia?”. Eu aţipisem pentru că de cele mai multe ori mă culc şi trezesc la ore indecente. Văzând că nu răspund a început să tragă de panglică, şi să mă tragă şi pe mine de mână. Mama era impasibilă în continuare preocupată fiind de propria-și reflexie în fereastră. I-am explicat celui mic ce e şi la ce foloseşte. Însă repede altceva i-a distras atenţia. Era scumpel aşa năzdravan cum era.

Însă nu am putut să nu mă gândesc dacă atunci când eram eu mic, aş fi îndrăznit să trag pe cineva necunoscut de mână pe stradă sau în tren ce basme mi-ar fi povestit părinţii. E o întâmplare fără mare importantă însă destul de edificatoare în legătură cu prezentul şi viitorul: sunt alte vremuri.

Intr-o catastrofa nefericita mor 100.000 de romani. Europa sare imediat cu ajutoare umanitare:

Franta – 100 tone de haine.
Anglia – 1 milion de lire sterline.
Germania – 1 tona de medicamente.
Austria – 10 tone de alimente.
Spania – 100.000 de romani.

Ati intalnit vreodata persoane care au incercat sa va vanda nimic? Ati intalnit vreodata persoane care au un mod dominant de a discuta?

Sa ma explic. Sunt tipul ala de persoane care incearca sa se impuna intr-o discutie incercand sa acopere pe celalalt. O persoana ca asta vrea sa iti spuna ceva, uneori sa iti ceara o parere, insa nu te lasa deloc sa vorbesti. Daca vei reusi sa spui timid cateva cuvinte ei nu asculta nimic, iar dupa cateva momente isi reiau discursul comercial. Sunt genul de persoane care tin mai mult la ambalaj decat la continut intr-o discutie. Ca un fir de nisip impachetat in sute de straturi de ziar, esenta vorbelor lor se poate rezuma intr-o simpla propozitie. Vorbesc mult pentru a nu spune mare lucru.

Ce-i drept, ambalajul e tare colorat. Asta e meritul lor: isi manipuleaza discursul in asa fel incat iti vand pachetul colorat la un pret mult prea mare: atentia ta, timpul tau. E un dar sa zicem daca vinzi produse din usa in usa, sau esti PR, de exemplu. Dar pentru o relatie interpersonala e doar o metoda efectiva de a-ti pierde respectul in ochii cuiva.

Asadar, daca va regasiti ca fiind o astfel de persoana incercati sa ascultati mai mult pe ceilalti, o sa descoperiti lucruri interesante.

E un film semnat printre altii de Cristian Mungiu si Hanno Höfer. E structurat in mai multe istorioare care sunt defapt legende urbane ale comunismului. “Legenda” e termenul folosit de autori. In opinia mea sunt realitati ale vremii comuniste si trist si ale prioadei postcomuniste. Deci e recomandat si daca nu prea iti aduci aminte bine de vremea revolutiei, cel mai sigur anumite aspecte imagini iti vor parea familiare. Are pana acum doua volume si merita vazut!

Ce Hagi si Nastase … Aici avem cel mai puternic factor de imagine al tarii!