A aparut albumul de Craciun al unui cantaret care imi place, sau imi placea odata. Si acum are melodii faine. E vorba de David Phelps. Nu, nu il stiti. O melodie a lui pur si simplu ma muta in trecut, cand eram copil, pe timpul iernilor acelea adevarate, cand incalzirea globala era doar o idee de scenariu in mintea lui Spielberg. De ce noi oamenii ne emotionam asa de mult cand e vorba de amintiri, de copilarie, cand fraze ca “Ce-as da eu sa am anii tai” tot ne zgariau auzul? De ce regretam ca timpul acela a trecut? Este oare pentru ca avem tendinta de a deprecia timpul pe care il traim? Sau poate nu depreciem ci pur si simplu nu realizam. De ce nu valoram clipa pe care o traim? Suntem prea furati de peisaj, de acest carpe diem, pentru a valora cu adevarat clipa de acum. Insa a valora clipa nu e a trai clipa, e mult mai mult. A trai clipa uneori e chiar contrariul. Hai sa pretuim timpul pe care il traim, si sa il petrecem astfel incat peste cativa ani, nici o melodie, nici o cladire, fotografie, nimic sa ne duca in melancolie.