Îmi e dor de cetatea Braşovului, de străzile neromâneşti, de cetăţuile în vârf de munte şi castelele de poveste. De pivniţele-restaurant cu meniuri scrise într-o romană demult nevorbită, unde preparam ciorbă la şerveţel. De telecabina cu claxon şi de colina hollywoodiană. De copănelele de pui aruncate în tufişuri şi de clătite calde pe frig, nu atât de calde precum un masaj dat sau primit. De duetele adhoc care nu credeai că vor fi atât de comice vreodată. De întâlnirile cu alţii ca tine, care îţi vor fi prieteni sau nu. Da, îmi e dor de Braşov.