Duminica dimineata, prin fata geamului meu. Vad ceva care pana acum nu am vazut in Spania. Vazusem in Romania ce-i drept dar aici inca nu, doar prin metro si trenuri si nu doar tigani romani. Femeia zicea ca e din Bosnia, nu mai tine sa spuna ca-i din Romania. Dar faptul ca din 3 cuvinte unu era in romana, o dadeau de gol. Priceless era fata femeii, care toca seminte si mesteca niste guma sictirita. “Tengo patru hijos” zicea ea, adresandu-se unei doamne cu apelativul româniol de “siniora”. Repeta periodic aceeasi poezie care la un moment dat continea si fraza “No tengo dinero”. Ziceti voi, nu era misto sa apara dupa un colt Smiley si sa inceapa sa cante si sa danseze pe langa ea hitul binecunoscut? :)

Spoiler Alert! Dacă vreţi să vedeţi cu orice preţ filmul, nu citiţi acest articol. Însă dacă vreţi să economisiţi ceva timp şi poate chiar bani, sper să vă fiu de ajutor.

Am impresia că Nicholas Cage alternează între a face câte un film bun şi vreo două proaste. De data asta am nimerit la unul prost. Am văzut filmul din ideea că e ceva gen National Treasure: indicii, adevăruri ascunse, comori alea alea. Asta e impresia care ţi-o lasă şi trailerul. Dar începe filmul şi e mai mult de suspans cu lejere nuanţe de horror. Dar e ok, e chiar ok cum reuşeşte să te ţină cu sufletul la gură mereu, în parte şi din cauza coloanei sonore. Si efectele speciale sunt bunicele.

Dar vine finalul şi o dă în diverse, ca şi în ultimul Indiana Jones. Şi spre final devine un “The Day the Earth Stood Still” amestecând câteva concepte biblice cum ar fi arca lui Noe, sfârşitul lumii dar fără mântuire. Se întâmplă atunci spre final când începi să regreţi că ai văzut tot filmul, când te întrebi care-i treaba cu pietrele alea? Indivizii ăia blonzi nu puteau să spună direct de la început care e faza, fără să mai bage frica în personaje? Ah, nu, nu se putea pentru că nu mai aveau cum să te ţină două ore în scaun degeaba. Oricum, prost film.

Mi-a venit ideea acestui articol atunci când într-un anumit cerc unde se discutau teme relativ profunde, am lăsat să se înţeleagă prin cuvintele mele că a primi ceva nu înseamnă şi că accepţi acel ceva. Un participant al discuţiei, până atunci spectator a sărit deranjat de opinia mea. Pentru el, a primi ceva e tot una cu acceptarea acelui ceva. Şi mi-am dat seama atunci că există multe persoane care nu percep fina linie de demarcaţie care separă clar cei doi termeni.

Ca oricare alt articol de pe acest blog, cel de faţă exprimă opinia personală. Nu emit fraze dogmatice. Puteţi de o formă liberă să fiţi sau nu de acord cu mine, şi chiar vă încurajez să vă faceţi publică părerea printr-un comentariu.

A primi ceva este o acţiune neutră persoanei mele. Nu depinde de mine a primi. Pot primi un pachet, pot primi spam, pot primi o veste, pot primi o învăţătură, pot primi o educaţie …

A acceptă e ceva personal. E confimarea mea. E semnătura pentru coletul primit, e aplicarea în viaţa mea a sfatului sau învăţăturii oferite de cineva mai cu experienţă, e hotărârea că educaţia pe care o primeşti să se lipească sau nu de tine.

Diferenţa între cele nouă noţiuni o întâlnim la tot pasul, de la o scrisoare banală până la chestiuni spirituale, filozofice. Dacă nu o înţelegem sau nu o vedem, nu înseamnă că nu există.

Şi ca să epuizez şi celălalt subiect al actualităţii zilei de ieri, să vorbesc scurt şi de meciul României cu Serbia.

Deranjează, pentru că e prea puţin spus că bate la ochi, să vezi după meciul România – Serbia, un meci între Spania şi Turcia din Bernabeu. Nu au avut meciurile nimic de-a face de la jucători, mentalitate, stadion, public, comentatori.

Ar fi simplu să facem un stadion adevărat în locul celui Naţional, dar îmi e frică. Ar fi uşor să scăpam de comentatori plini de stereotipuri care deja put. Să le spună cineva comentatorilor că ei nu se adresează jucătorilor, ci nouă, cei care ne pierdem timpul să îi ascultăm. Aşa că fraze de genul “Haideţi luptătorilor, haideţi bărbaţilor adevăraţi” sunt total în plus, lăsându-i într-un penibil clar.

Mentalitatea de câştigători o pot avea şi cei care nu au realizat nimic din punct de vedere fotbalistic, şi mentalitatea asta poate însemna diferenţa într-un meci important. Nu ar fi chiar greu să fim mai civilizaţi, astfel încât pe stadion să poţi veni cu copii, cu nevastă etc. Multe din schimbările astea se află la îndemână noastră, altele necesită timp. Însă fiind vorba de ţara noastră, previziunile sunt sumbre. Nu se va schimba nimic.

Toată iniţiativa asta mi se pare o prostie. De ce? Ia să facem un studiu, să vedem câtă influenţă are omul obişnuit, în casa lui, asupra schimbării climatice, şi câtă influenţă au marile companii cu fabricile şi furnalele lor. Asta ca prim argument al opiniei mele.

În al doilea rând ce contează o oră dacă apoi revenim la aceleaşi practici. Trebuie investiţi bani şi efort într-o educare ce va dezvolta un comportament de durată, nu ceva temporar. Să învăţăm să folosim şi transportul public în oraşele mari, mersul pe jos, becuri în case de consum redus (eu am în toată casă), economisirea apei etc.