Da, am ajuns să îmi încep articolele sau frazele cu expresia asta, care până nu demult mirosea a moş. În acelaşi timp, auzirea cuvintelor cu pricina mă duceau instant într-o stare de standby, pentru că urma un basm plictisitor. Basmul se voia a fi o mustrare, pe care repede o anulam cu un “sunt alte timpuri”. Luam totuşi ce era bun din poveştile astea conştient fiind că anumite valori sunt atemporale.

Valori care încep să lipsească în timpurile noastre. Timpuri ale vitezei: viteza mişcării şi a informaţiei. Şi implantarea anumitor valori necesită timp. Şi televizorul poate spune basme copiilor tăi însă nu-i va îmbrăţişa apoi, îi va conduce la somn însă nu le va săruta fruntea înainte de culcare.

Zilele trecute, mă întorceam de la muncă. Eram în tren. În faţa mea un copil cu mama lui. Mama ţinea de un cărucior, al cărui scop nu-mi era prea clar – copilul zburda în jurul ei în stil olimpic. Era un copil foarte energic, punea întrebări despre orice vedea. Se tăvălea în orice poziţie sub pasivitatea mamei.

Am un card de acces pentru anumite părţi din clădirea unde muncesc. Cardul îl ţin într-un holder care se poate agața la gât. Nu îmi prea place să îl port așa, mai ales după muncă, şi îl ţineam în buzunar de data asta. Şnurul atârna afară. Copilul, curios tare, mă tot întreba “ce e aia?”. Eu aţipisem pentru că de cele mai multe ori mă culc şi trezesc la ore indecente. Văzând că nu răspund a început să tragă de panglică, şi să mă tragă şi pe mine de mână. Mama era impasibilă în continuare preocupată fiind de propria-și reflexie în fereastră. I-am explicat celui mic ce e şi la ce foloseşte. Însă repede altceva i-a distras atenţia. Era scumpel aşa năzdravan cum era.

Însă nu am putut să nu mă gândesc dacă atunci când eram eu mic, aş fi îndrăznit să trag pe cineva necunoscut de mână pe stradă sau în tren ce basme mi-ar fi povestit părinţii. E o întâmplare fără mare importantă însă destul de edificatoare în legătură cu prezentul şi viitorul: sunt alte vremuri.