A venit Sarkozy în România, şi-a făcut treaba şi-a plecat. Parcă-l văd pe Vadim cum fugea după el pe coridoarele Parlamentului, poate, poate … Ce remarc eu e că România asta nu prea are mândrie, nu prea e mândră. Nu prea are încredere în ea. Şi vine unu ca Sarkozy îşi duce interesele la îndeplinire şi pleacă, şi românii cu limbă scoasă îl aplaudă. Remarc la spanioli că sunt exact invers, poate prea mândri, poate prea naţionalişti. Şi încă ei au provincii care vor independenţa. Păi vine şi ne spune Sarkozy că suntem egali cu cei din restul Europei, cu ceilalţi membrii UE. Bineînţeles suntem egali. Însă noi alegem să nu fim. Alegem să fim o târâ de mână a două. Şi asta în fiţe, şi aparenţe, că realitate e profund asa: suntem o ţară de mână a … două (?). Asta e realitatea, însă dacă măcar pretindem că suntem tari, că ne mandrim cu noi, poate până la urmă chiar ajungem să fim aşa. Şi n-avem cu ce ne mândri? Avem, zic eu. Şi dacă n-am avea, n-am fi primii care se băţ în pieptul inventat.