Sunt curios daca mai da cineva pe blogul asta. Ma bate gandul (nu stresul) sa ma apuc iar de scris. Eram curios cine mai bantuie pe aici. Lasati un comment!

Da, am ajuns să îmi încep articolele sau frazele cu expresia asta, care până nu demult mirosea a moş. În acelaşi timp, auzirea cuvintelor cu pricina mă duceau instant într-o stare de standby, pentru că urma un basm plictisitor. Basmul se voia a fi o mustrare, pe care repede o anulam cu un “sunt alte timpuri”. Luam totuşi ce era bun din poveştile astea conştient fiind că anumite valori sunt atemporale.

Valori care încep să lipsească în timpurile noastre. Timpuri ale vitezei: viteza mişcării şi a informaţiei. Şi implantarea anumitor valori necesită timp. Şi televizorul poate spune basme copiilor tăi însă nu-i va îmbrăţişa apoi, îi va conduce la somn însă nu le va săruta fruntea înainte de culcare.

Zilele trecute, mă întorceam de la muncă. Eram în tren. În faţa mea un copil cu mama lui. Mama ţinea de un cărucior, al cărui scop nu-mi era prea clar – copilul zburda în jurul ei în stil olimpic. Era un copil foarte energic, punea întrebări despre orice vedea. Se tăvălea în orice poziţie sub pasivitatea mamei.

Am un card de acces pentru anumite părţi din clădirea unde muncesc. Cardul îl ţin într-un holder care se poate agața la gât. Nu îmi prea place să îl port așa, mai ales după muncă, şi îl ţineam în buzunar de data asta. Şnurul atârna afară. Copilul, curios tare, mă tot întreba “ce e aia?”. Eu aţipisem pentru că de cele mai multe ori mă culc şi trezesc la ore indecente. Văzând că nu răspund a început să tragă de panglică, şi să mă tragă şi pe mine de mână. Mama era impasibilă în continuare preocupată fiind de propria-și reflexie în fereastră. I-am explicat celui mic ce e şi la ce foloseşte. Însă repede altceva i-a distras atenţia. Era scumpel aşa năzdravan cum era.

Însă nu am putut să nu mă gândesc dacă atunci când eram eu mic, aş fi îndrăznit să trag pe cineva necunoscut de mână pe stradă sau în tren ce basme mi-ar fi povestit părinţii. E o întâmplare fără mare importantă însă destul de edificatoare în legătură cu prezentul şi viitorul: sunt alte vremuri.

Ati intalnit vreodata persoane care au incercat sa va vanda nimic? Ati intalnit vreodata persoane care au un mod dominant de a discuta?

Sa ma explic. Sunt tipul ala de persoane care incearca sa se impuna intr-o discutie incercand sa acopere pe celalalt. O persoana ca asta vrea sa iti spuna ceva, uneori sa iti ceara o parere, insa nu te lasa deloc sa vorbesti. Daca vei reusi sa spui timid cateva cuvinte ei nu asculta nimic, iar dupa cateva momente isi reiau discursul comercial. Sunt genul de persoane care tin mai mult la ambalaj decat la continut intr-o discutie. Ca un fir de nisip impachetat in sute de straturi de ziar, esenta vorbelor lor se poate rezuma intr-o simpla propozitie. Vorbesc mult pentru a nu spune mare lucru.

Ce-i drept, ambalajul e tare colorat. Asta e meritul lor: isi manipuleaza discursul in asa fel incat iti vand pachetul colorat la un pret mult prea mare: atentia ta, timpul tau. E un dar sa zicem daca vinzi produse din usa in usa, sau esti PR, de exemplu. Dar pentru o relatie interpersonala e doar o metoda efectiva de a-ti pierde respectul in ochii cuiva.

Asadar, daca va regasiti ca fiind o astfel de persoana incercati sa ascultati mai mult pe ceilalti, o sa descoperiti lucruri interesante.

Mi-a venit ideea acestui articol atunci când într-un anumit cerc unde se discutau teme relativ profunde, am lăsat să se înţeleagă prin cuvintele mele că a primi ceva nu înseamnă şi că accepţi acel ceva. Un participant al discuţiei, până atunci spectator a sărit deranjat de opinia mea. Pentru el, a primi ceva e tot una cu acceptarea acelui ceva. Şi mi-am dat seama atunci că există multe persoane care nu percep fina linie de demarcaţie care separă clar cei doi termeni.

Ca oricare alt articol de pe acest blog, cel de faţă exprimă opinia personală. Nu emit fraze dogmatice. Puteţi de o formă liberă să fiţi sau nu de acord cu mine, şi chiar vă încurajez să vă faceţi publică părerea printr-un comentariu.

A primi ceva este o acţiune neutră persoanei mele. Nu depinde de mine a primi. Pot primi un pachet, pot primi spam, pot primi o veste, pot primi o învăţătură, pot primi o educaţie …

A acceptă e ceva personal. E confimarea mea. E semnătura pentru coletul primit, e aplicarea în viaţa mea a sfatului sau învăţăturii oferite de cineva mai cu experienţă, e hotărârea că educaţia pe care o primeşti să se lipească sau nu de tine.

Diferenţa între cele nouă noţiuni o întâlnim la tot pasul, de la o scrisoare banală până la chestiuni spirituale, filozofice. Dacă nu o înţelegem sau nu o vedem, nu înseamnă că nu există.

Dupa cum stiti, imi place mult fotografia. Practic destul de des, nu indeajuns de des. Am incercat sa imi public fotografiile pe diverse conturi de Flickr. Insa am decis sa le public pe un site unic. Asa ca mare lansare, mare: Foto(b)logul meu! Se va numi “Cadru.com – Picture life!“. Se vrea a fi o amestecatura de fotografie spontana, cotidiana dar si artistica. O imagine a vietii, semnata de mine, si alcatuita sper din multe fotografii bune. Daca va plac cele cateva fotografii postate va puteti abona la feed-ul site-ului.

Îmi e dor de cetatea Braşovului, de străzile neromâneşti, de cetăţuile în vârf de munte şi castelele de poveste. De pivniţele-restaurant cu meniuri scrise într-o romană demult nevorbită, unde preparam ciorbă la şerveţel. De telecabina cu claxon şi de colina hollywoodiană. De copănelele de pui aruncate în tufişuri şi de clătite calde pe frig, nu atât de calde precum un masaj dat sau primit. De duetele adhoc care nu credeai că vor fi atât de comice vreodată. De întâlnirile cu alţii ca tine, care îţi vor fi prieteni sau nu. Da, îmi e dor de Braşov.

Care turism? Nu stiu, pentru ca in felul asta nu o sa avem niciodata.

Casa Poporului sau Palatul Parlamentului

Adresa: Strada Izvor 3, Bucuresti
Telefon: 021 402 14 28
Program de vizita: Grupuri organizate pot vizita Palatul Parlamentului zilnic, între 10:00 şi 16:00.
Tarif intrare: 50.000 lei( 5 lei noi)/ persoana – pentru turisti romani si 250.000 lei ( 25 lei noi) pentru turisti straini.

O expirare de card plus o calatorie in Romania plus un sistem aiurea de plata duc la deconectarea unui server  si cu deconectarea lui vine pierderea tuturor datelor, si a unei baze de date importante.

• Am avut parte de o aterizare ca la carte din partea pilotului de la Easyjet. Asa da.
• Dupa ce am iesit din avion, si dupa ce-am coborat din autobuz. A trebuit sa urcam scari, nu scari mecanice, ci scari. Ce aeroport mai are scari normale? Otopeni da. Nu mai discutam de accesibilitate pentru persoanele cu handicap.
• Am remarcat ca aerul, atmosfera este mai umeda in Bucuresti. Era soare trecut prin ceata. Si cald. La Madrid era ger, si venisem cu un plovor de lana pe mine, obisnuit cu ideea ca in Romania e mai frig. N-a fost asa si in parcare la Cora m-am schimbat la maneca scurta.
• Se conduce prost in Bucuresti. O fi vorba si de lipsa conditiilor, insa se conduce prost. Smecheria cefelor groase la bord de bolid e exact asa de deranjanta cum o descrie Badea. Cine zicea ca spaniolii nu stiu sa conduca?
• Supermarketurile romanesti au un miros specific, comun tuturor magazinelor de alimente romanesti. Missed that.
• Dupa ce-am facut rost de lei primul lucru cumparat a fost o cartela Cosmote, apoi o saorma de langa Cora Militari. Asta cu saorma cred ca e ritual.
• Vanzatoarele sunt la fel. Studiile superioare sunt tot o cerinta pentru a putea vinde intr-un magazin mixt, altfel nu inteleg de ce suntem mereu tratati de sus. Cea de la cartele era mirata ca 2 baieti cumpara 2 cartele. Ciudat rau.
• Mica mai e ziua in Romania. Se innopteaza de pe la 17:30.

Cateva zile prin Romania. Incerc sa postez in limita posibilitatilor, daca nu sigur ma voi intoarce cu ceva subiecte: Romania e un izvor nesecat de subiecte pentru bloggeri.