Înainte să vă povestesc, vreau să vă spun că orice asemănare, comparaţie cu România e inutilă, vorbim de Spania. Din când în când mai cumpăr câte-o chestie pe net care trebuie să îmi vină prin poştă. Poate vă bucuraţi şi voi ca şi mine când vă soseşte ceva prin poştă. Ei bine, cineva nu mă lasă să mă bucur: poştaşul. Când trebuie să îţi vină un pachet, corespondenţa certificata sau etc, poştaşul trebuie să îţi aducă până la uşă plicul sau coletul. Trebuie să sune, în caz că nimeni nu îţi răspunde, trebuie să îţi lase un aviz, cu care, tu te prezinţi apoi, chiar şi în aceeaşi zi înainte de închidere la sucursala locală de unde îţi poţi ridica bucuria. Poştaşul meu în schimb, e leneş, îmi pune direct avizul, nu se mai oboseşte să sune. Azi trebuia să primesc ceva, şi am coborât să verific căsuţa poştală la 1:55. Am găsit avizul pe care scria că el în teorie a sunat la mine la 1:45 şi nu eram. Data viitoare îl aştept pe întuneric, în scară … :)

Cunoscuţi, străini, oameni din jurul nostru. Oameni despre care ştii mai mult sau mai puţin, sau simplu: nimic. Două mulţimi matematice care nu se disting clar una de alta, sau care periodic interschimbă elemente. Limită neclară, lipsă de logică. Aici se termină matematica. Astfel există alte două tipuri de oameni: străinii cunoscuţi şi cunoscuţii străini.
Unii sunt des în preajma ta, interacţionaţi destul de des, în schimb, nu aveţi nimic în comun, nu ştiţi nimic unul de altul, îţi e un cunoscut străin. Alţii nu sunt lângă tine mereu, uneori nu sunt deloc în preajma ta, totuşi te simţi mai apropiat de ei decât de majoritatea persoanelor cu care interacţionezi zi de zi.
Aşa e viaţa. Nu e exactă, nu e logică. Nu e matematică.

Un alt post legat de Euro2008. Romaniei i-a lipsit atitudine, spirit cum zice Mircea Badea. Ei au luat drept o realizare ca s-au calificat, in rest nimic. E o atitudine des intalnita la echipele romanesti de fotbal care ajung in competitii europene. Cam asa era Steaua in Bernabeu mai alarteri. Parca erau japonezi cu camere foto, simpli turisti, se bucurau de peisaj. In cealalta parte se afla Spaniolii. Aveau un blestem, de a ramane in sferturi. Acum au ajuns in semifinale, si daca te uiti la stiri, reporterii nu vorbesc de meciul de joi, ci de finala de duminica. Deja isi masoara posibilul adversar de duminica. Au mobilizat tara cu “Podemos” si alte strigate de razboi. Majoritatea spaniolilor nu sunt realisti, nu se gandesc si la posibilitatea unei infrangeri, care va fi mai mult ca sigura daca rusii vor arata acelasi joc din meciul cu Olanda. Ei nu sunt realisti in general, cel putin majoritatea. Intre spanioli si romani, ar trebui sa se compenseze si sa ajunga amandoua natiile la un echilibru. Cred eu ca ne-ar fi mai bine.

Versuri: Citeste mai departe »

procrastination – the act of procrastinating; putting off or delaying or defering an action to a later time

Pe cat de ciudat vi se pare termenul “procrastination” pe atat va este de familiar. Mi se intampla mereu ca sa am un examen, sau sa am de terminat un proiect si sa il las pe ultima clipa. Si poate am fost acuzat de multe ori de prieteni sau parinti ca ma costa ore de somn, de efort inutil, sa las un lucru pentru ultimul moment. Poate si orarul asta de somn aiurea care-l am e tot din cauza asta. Mereu am gandit ca lucrez mai bine sub presiune, mereu am considerat ca iese ceva mai bun atunci cand stii ca trebuie neaaparat sa termini ceva. Uneori functioneaza sa ingrasi porcul in Ajun, si chiar bine. Termenul de “procrastination” nu cred ca exista inca in limba romana, dar poate va fi preluat. Spaniolii l-au preluat (procrastinación). Merita vazut un scurt metraj cu acelasi nume Citeste mai departe »

… din ce in ce mai neutru persoanei mele. Incepe sa nu mai fie un blog personal. Atat ca imi mai dau parerea in diferite articole. Sa vedem ce-i de facut … Am o idee …

Viaţa nu e deloc o poveste cu zâne, unde broasca e sărutată şi se transformă în prinţ şi sunt împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi. Viaţa nu e nici măcar o variantă reală a vre-unei comedii romantice în cel mai pur stil american. Viaţă e pur şi simplu viaţă. Atât de autentică încât te copleşeşte. De ce oamenii fac ecranizari ale vieţii reale atât de ireale? De ce întotdeauna în filme e de-ajuns cu un îmi pare rău sau o declaraţie de iubire din inimă. Pentru că aşa e şi în realitate? Cu siguranţă nu. În realitate e mult prea complicat. Probabil răspunsul la întrebarea mea stă în lungimea care ar avea-o o aşa numită ecranizare a vieţii. Viaţă bate cu siguranţă filmul. Speranţa şi credinţa din oameni probabil au dus la scenariile astea de poveste. Viaţa poate e prea dură, prea lipsită de speranţa că să vrea cineva să privească, darminte să o trăiască. Am început printr-o simplă întrebare şi deja încep să îmi aduc aminte de scrierile lui Cioran şi să devin un nihilist fără speranţa. Aşa, închei cu un pleonasm.

Este ora 23:30, greutatea unei zile de muncă se lasă peste oraş. Probabil muncesc mult locuitorii urbei, la orele 21 dispare orice activitate. Parcă e un ritual. Doar pe ici pe colo un iubitor de animale îşi plimbă mascota. Însă după regula: în pom, pe casă, pe deal e mai mult semnal, românul nostru venit să îşi făurească un viitor mai bun în Spania, vorbeşte pe seară la mobil pe balcon. Vorbeşte tare că doar e departe cel cu care vorbeşte, nu cumva să nu fie auzit sau înţeles. Trec pe strada la care dă balconul lui, chiar pe trotuarul opus, şi îi aud perfect conversaţia nu pentru că aşezarea clădirilor oferă o acustică de teatru roman, sau că era prea linişte, cu toate că era, ci omul nostru vorbea tare.

să scrii in bara de navigare adresa “dazz.es” decât să intri iniţial pe Google şi să dai un search pentru termenul “dazz.es”, sau “dazz”? E ca si cum ai merge din Madrid la Londra, trecând prin Bucureşti.