Viaţa nu e deloc o poveste cu zâne, unde broasca e sărutată şi se transformă în prinţ şi sunt împreună fericiţi până la adânci bătrâneţi. Viaţa nu e nici măcar o variantă reală a vre-unei comedii romantice în cel mai pur stil american. Viaţă e pur şi simplu viaţă. Atât de autentică încât te copleşeşte. De ce oamenii fac ecranizari ale vieţii reale atât de ireale? De ce întotdeauna în filme e de-ajuns cu un îmi pare rău sau o declaraţie de iubire din inimă. Pentru că aşa e şi în realitate? Cu siguranţă nu. În realitate e mult prea complicat. Probabil răspunsul la întrebarea mea stă în lungimea care ar avea-o o aşa numită ecranizare a vieţii. Viaţă bate cu siguranţă filmul. Speranţa şi credinţa din oameni probabil au dus la scenariile astea de poveste. Viaţa poate e prea dură, prea lipsită de speranţa că să vrea cineva să privească, darminte să o trăiască. Am început printr-o simplă întrebare şi deja încep să îmi aduc aminte de scrierile lui Cioran şi să devin un nihilist fără speranţa. Aşa, închei cu un pleonasm.
D'ale mele 2 iunie 2008
2 iunie 2008 la ora 19:21
eu am fost intr-un liceu crestin si pana la 19 ani viata era foarte frumoasa din punctul meu de vedere..toti oamenii erau buni, toti ma acceptau, eram inconjurata de iubire.acasa,la scoala, la biserica. pana cand am crescut si mi-am dat seama ca mai mult de jumatate din oamenii pe care ii cunosc sunt prefacuti,egoisti..si nu dau 2 lei pe mine. cel putin in cazul meu, filmele m-au facut sa-mi doresc mai mult decat puteam avea, si atunci nu eram constienta. mi-am facut o imagine a vietii perfecte.. si cand sufeream eram convinsa ca lucrurile vor avea un final fericit. si de multe ori cand imi dadeam seama ca realitatea e alta sufeream mult din cauza asta. si treptat am invatat sa nu mai plec de langa cineva atunci cand sunt suparata. deobicei celalalt nu fuge dupa tine ca in filme:)) uneori viata e groaznica. dar sunt convinsa ca noi o putem face mai frumoasa..
5 iunie 2008 la ora 13:34
Viata e frumoasa, asa cum e. Ca bate filmul, asta e clar. Ca ni se intampla povesti ciudate, ca trecem prin iubiri, despartiri, boli, ale noastre sau ale celor dragi, rusini, umilinte, demisii, concedieri, regrete, si as putea continua cred cu partea asta nasoala de care am avut parte din plin in ultima vreme. Dar ma gandesc ca sint incercari, ca ma descopar pe mine numai asa si pentru asta trebuie sa fiu recunoscatoare. Chiar daca doare al naibii.
Si termin spunind ca viata e minunata, ca intotdeauna exista speranta si ca nimic nu ma face mai fericita pe lumea asta decat sa aud cum imi zice fetita mea: Te iubesc pana la soare si pana la luna si pana la Doamne Doamne. Chiar in zilele in care-mi vine sa mor nitel si sa ma trezesc iar, ca o am pe ea.